Litigiile dintre asigurătorii RCA. Locul intervenientului forțat în proces.

29.04.2021

Corelat numărului semnificativ al accidentelor rutiere înregistrate în ultimii ani în România, despre care ne vorbesc statisticile oficiale ale Poliției Române (doar în anul 2019 fiind înregistrate 8642 de accidente grave și 28134 de accidente ușoare), putem intui cu usurință că un număr covârșitor din aceste statistici se reflectă ulterior în procesele aflate pe rolul instanțelor judecătorești din România, majoritatea având ca obiect despăgubirea persoanei prejudiciate.

La prima impresie, deținerea unei polițe de asigurare obligatorie pare a scuti pe asiguratul culpabil de repararea prejudiciilor cauzate prin fapta sa. Totuși, rolul și obligațiile legale ale acestuia sunt departe de a fi epuizate în ipoteza în care persoana prejudiciată sau asigurătorul acesteia solicită despăgubirile pe calea unui proces civil.

Să aflăm de ce.

Pentru început, Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, prevede la art. 22, alin. (1): ''Despăgubirea se stabilește și se plătește în conformitate cu prevederile art. 14, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor prejudiciate prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului RCA, în limitele obligației acestuia cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați.''

Prin urmare, mulți conducători auto sunt în mod legitim nedumeriți în momentul primirii unei citații prin care sunt introduși forțat în procesul care are ca obiect solicitarea despăgubirilor de către persoana prejudiciată sau asigurătorul acesteia, în condițiile în care, cel puțin aparent, asigurătorul persoanei răspunzătoare își asumă răspunderea pentru riscul asigurat produs.

Rațiunea introducerii fortațe în proces a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului este justificată de următoarele argumente.

Primul și cel mai important aspect, corelat principiilor legalității și contradictorialității procesului civil, urmărește (i) clarificarea împrejurărilor producerii accidentului și stabilirea prejudiciilor suferite de persoanele implicate în accident prin intermediul vehiculelor asigurate, (ii) a legăturii de cauzalitate dintre faptele constând în nerespectarea regulilor de circulație și prejudiciile produse, constatarea vinovăției persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, și (iii) a răspunderii civile contractuale a asigurătorului acesteia în temeiul unui contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, valabil încheiat și în termen la data producerii riscului asigurat.

Al doilea aspect este de natură educativă și preventivă, constând în responsabilizarea conducătorilor de vehicule și atenționarea acestora asupra consecințelor implicării culpabile în producerea unui accident rutier, în pofida faptului că producerea riscului asigurat este cel mai adesea suportată de către propriul asigurător. Cu toate acestea, interacțiunea cu procedurile judiciare, cu solemnitatea ce presupune orice contact cu o instanță, realizează cu prisosință acest obiectiv.

Cu toate acestea, este important de precizat faptul că din momentul producerii accidentului rutier iau naştere o serie de consecințe juridice concomitent cu apariția a noi "actori" pe scena jocului de raporturi juridice la care ne vom referi din punct de vedere procesual, stabilind, evident, și locul intervenientului forțat în proces.

În acest sens, în cadrul procedurii decontării directe, asigurătorul RCA al persoanei prejudiciate, reclamant în această situație, se subrogă în limitele indemnizației plătite, în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, astfel cum prevede art. 2210, alin. (1), Cod Civil, respectiv împotriva asigurătorului persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, pârât în acest caz.

Prin urmare, din momentul acesta, între reclamantul subrogat în drepturile persoanei prejudiciate și pârât, în calitatea sa de asigurător RCA, ia naștere un raport juridic distinct și exclusiv, materializat în cadrul procedurii regresului administrativ, reglementat de Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România și de Acordul de reglementare a relațiilor economice și organizatorice privind gestionarea modalității de decontare directă și a regreselor administrative, normă la care au achiesat toate societățile de asigurare RCA din România.

În situația în care persoana prejudiciată nu a achiziționat serviciul de decontare directă, calitatea de reclamant îi revine acesteia sau, cum se întâmplă adesea în practică, unității reparatoare (service auto) în calitate de cesionar al creanței.

Revenind la intervenientului forțat, practica judiciară din România este unanimă, pe de o parte, în a menține obligația citării acestuia, și pe de altă parte, în exceptarea de la obligația de plată a despăgubirilor rezultate din participarea culpabilă la producerea riscului asigurat, în limitele contractului de asigurare.

În această privință, prin Decizia nr. 4694/2018, pronunțată de către Tribunalul București, Secția a VI-a Civilă, în data de 25.10.2018, au fost reținute următoarele:

''Conform art. 54 din Legea nr. 136/1995 [acest articol are corespondent în legea nouă, respectiv art. 23 din Legea nr. 132/2017], despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 43 și art. 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați.

Totodată, instanța a reținut și dispozițiile art. 51 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 și 50, se acordă și în cazul în care cel care conducea autovehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul.

Pe cale de consecință, pentru recuperarea prejudiciului produs prin accident, persoana păgubită se poate îndrepta doar împotriva asigurătorului, în limitele obligației acestuia, nu și împotriva asiguratului, proprietar al autoturismului.

Interpretând art. 54 din Legea nr. 136/1995, instanța a reținut că legiuitorul nu a acordat persoanei păgubite un drept de opțiune între a acționa în judecată asiguratul și a acționa în judecată asigurătorul, ci a stabilit că, într-un litigiu având ca obiect despăgubirile cauzate prin accidente produse cu autovehicule pentru care există asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabilă, persoana păgubită se poate îndrepta doar împotriva asigurătorului.

Rațiunea dispozițiilor legale în materie vizează atât protejarea persoanei păgubite prin producerea accidentului (care, își poate recupera mai ușor prejudiciul în cazul urmăririi asigurătorului), cât și a asiguratului, (care a încheiat un contract de asigurare, achitând primele de asigurare aferente tocmai pentru ca, în cazul producerii riscului asigurat asigurătorul să achite terțului păgubit despăgubirea), precum și a persoanei care a cauzat accidentul, persoană care, deși nu avea calitatea de asigurat, beneficiază de efectele asigurării, conducând autovehiculul asigurat, conform dispozițiilor art. 51 alin. 1 din Legea nr. 136/1995.

Față de considerentele anterior expuse, constatând că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, în calitate de proprietar al autoturismului, instanța a respins acțiunea formulată, ca neîntemeiată.''

De asemenea, cităm considerentele Judecătoriei Sectorului 1 București, Secția 1 Civilă, în Sentința nr. 5763/2020, pronunțată în ședința publică din 11.09.2020:

''.... între reclamantă și pârâtă a fost încheiat Acordul de reglementare a relațiilor economice și organizatorice privind gestionarea modalității de decontare directă și a regreselor administrative între asigurătorii RCA din 28.09.2017 , având ca obiect reglementarea procedurii de recuperare de la asigurătorul RCA al persoanei răspunzătoare de producerea unui accident de vehicule a sumelor plătite în dosarele de daună deschise către un alt asigurător RCA, parte a Acordului, care a emis un contract RCA cu acoperirea decontare directă, iar dauna a fost despăgubită în baza acestei acoperiri - recuperare în caz de decontare directă, respectiv de către un alt asigurător RCA, parte a Acordului, care a încheiat, în calitate de asigurător de bunuri, un contract de asigurare facultativă de bunuri, iar dauna a fost despăgubită în baza acestui contract de asigurătorul RCA - recuperare în caz de regres administrativ, în cazul contractelor facultative de asigurare de bunuri.

[...] Prin participarea la Acord, asigurătorul RCA al persoanei vinovate recunoaște și acceptă în mod expres dreptul asigurătorului RCA cu decontare directă / asigurătorul de bunuri al persoanei prejudiciate de a-și recupera integral și necondiționat despăgubirea plătită, corelativ obligației sale de plată. În considerarea dispozițiilor art. 6.3.1, asigurătorul RCA al persoanei vinovate va achita despăgubirea în termen de maxim 15 zile lucrătoare de la data solicitării, iar conform art. 6.3.3, dacă asigurătorul RCA al vinovatului nu își îndeplinește sau își îndeplinește defectuos obligațiile în termenul prevăzut la art. 6.3.2, inclusiv dacă diminuează cuantumul despăgubirii sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta va plăti penalități de întârziere de 0,2% pe zi calculate la suma de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată. Plata penalităților se face odată cu achitarea sumei asupra căreia se aplică.''

În concluzie, prin raportare la cele enunțate supra, soluția pe care noi o propunem constă în îndepărtarea de la concepția pur formalistă şi de la atitudinea pasivă manifestată adesea de către intervenienții forțați în procesele având acest obiect.

Sentimentul de relativă siguranță oferit de adăpostirea sub umbrela poliței RCA poate fi uneori spulberat de o finalitate a procesului neanticipată inițial (spre exemplu, asigurătorul pârât dovedeşte faptul că riscul produs nu face parte din categoria celor acoperite prin polița de asigurare sau, în condiții asemănătoare, obține obligarea în solidar la plata despăgubirilor), situație în care intervenientul forțat este demult decăzut din dreptul de a formula întâmpinare, deşi legea i-a oferit acest instrument deosebit de util.